Omul fără umbră

nu mai vreau să pășesc într-un  alt an fără tine

diminețile sunt aspre și pâinea fără nume

până și umbra m-a părăsit

a fugit după umbra ta

m-a lăsat înconjurat de lumină

să nu mai știu

să nu mai văd

călătorule

mare ți-e nedumerirea

nu te mai văd

nu te mai aud

te-ai ascuns după clipă

umbra timpului meu cine o va purta ?

nu mai vreau să pășesc  într-un alt an fără tine

poemul fără brațe

acest poem nu are brațe

se strecoară printre gânduri

nu te ascunde după vitralii

mărul s-a copt 

e rumen pe ambele părți

nu mai știi care e jumătatea otrăvită

poemul acesta nu mai are brațe

le-a pierdut pe frontul dintre noi

nu mai vrea să te prindă

să te mângâie dar nici să te lase

poate mâine-i vor crește tentacule în loc de aripi

să nu te mai ascunzi după vitralii

strigătul lui te va urmări

ți se va lipi de timpane

și-mi vei repeta numele

și nu te vei opri

până nu vei mușca

pentru a doua oară din măr

Când mă vei revedea

când mă vei revedea

să știi că nu voi fi eu

m-am evaporat așteptându-te

și m-am amestecat

cu aerul viciat de întrebări

acela

va fi un suflu retoric

un android pragmatic

o cumsecădenie cu gândul dus

când mă vei revedea

să știi că m-ai respirat

Între lumi paralele

când nu îmi ești,

marea  e doar un cumul de ape,

pe tavanul cerului stelele luminează ca niște spoturi,

luna apare ca o lămâie,

vântul sufla aer condiționat,

conversez tipic englezește,

viitorul se topește

într-un prezent monoton.

când îmi apari,

marea capătă culoarea visului,

luna devine taină de lumină,

stelele pulsează de dor,

vântul e mângâierea ta de departe

iar gândurile ni se imbrățișează

într-o sublimă conversație

atemporală.