Poemul iubirilor ipotetic pierdute

Poemul iubirilor

ipotetic pierdute,

poemul
condiționalului trecut
al iubirii noastre
verosimile,
poemul
întâlnirilor
care nu au fost,
al sărutului sărat
de lacrimi
și necules,
al pruncilor nenăscuți
și al morții
netrăite.

Oglinda iubirii

s-a spart oglinda iubirii noastre
în mii de cioburi
și chipul tău îmi apare
în orice clipă
în orice ciob
în orice loc
zadarnic încep să
recompun puzzle-ul
iubirii
bob cu bob
dor cu dor
sărut cu sărut
chipul tău trist
risipit in scânteieri
îmi apare
în orice clipă
în orice loc
în orice fibră
a ființei mele.

Poveste deductivă

Eclesiastul biblic spune
Că totul e deşertăciune.
Ce foloseşte omul, oare,
Pentru o viaţa truditoare?
Nimic nu este nou sub soare
Ce-a fost, cu siguranţă va mai fi,
Ce s-a făcut, se va înfăptui.
Înţeleptul, ca şi nebunul poartă
Cu sine tot aceeaşi soartă.
Iată, pe scurt, o noțiune cheie:
Totul e goană după vânt, femeie!
Secretul? Să nu faci risipă
De timp, trăieşte orice clipă!
Ce cauţi fericirea în noroi
Când ea nu e decât in doi?

Femeie

femeie
lut tandru
modelat
de vânturi
de soare
de mare
corpul tău
chipul tău
vocea ta
amintirea
unui pat legănat.

Tu

Un ochi,
O pasăre,
O floare,
Un sân,
O gleznă,
Un soare,
Un zâmbet,
Tandreţe,
O petală,
Un gheţar,
Un vulcan,
O vioară,
Un înger,
Un geniu,
Un mit,
O realitate.
Tu şi atât.

Deși

mi-e greu,
enorm,
să uit,
sa dorm
deși
mi-e imposibil
să realizez
că raționalul spune
să cedez
iar
inima, oh, inima
doar ea
îmi spune
altceva
deși...
....
oricum
ce-a fost
nu va mai fi
deși…

Ireversibilitate

Sufletele noastre
s-au înnodat gordian
nici ochiul morţii
nu-l va putea desface
nici sabia timpului tăia
două trupuri amalgam
eu si tu
fără certitudinea
propriei identităţi.

De dorul tău

de dorul tău
îţi desenez chipul
în zborul luminii
și privirea ta
lunecă uşor
pe valul timpului
ca o oglindă
tremurată de ape.

Ce pasăre beată…

ce pasăre beată se va naște în lipsa ta

tu mâna asfințitului împreună cu râsul meu

și lacrima preschimbată în diamant

urcă pe pleoapa zilei

îți desenez fruntea

în zborul luminii

și chipul tău

se duce

peste duna de nisip

adusa de vant într-o seară

corpul meu nu mai este acea oglindă care dansează

atunci îmi amintesc

tu iți aduci aminte

tu copilă născută de o gazelă

visul fredona aiurea în noi

Cântecul său efemer

vântul toamnei într-o mica singurătate

îți spuneam

lasă-te desculță pe pământul moale

o strada albă

și un copac

vor fi în memoria mea

dă-ti ochii orizontului ce cântă

mâna mea

suspendă peruca marii

și-ți mângâie ceafa

dar tremuri în oglinda corpului meu

nor

vocea mea

te îndrumă spre grădina cu copaci argintii

era o primăvară deschisă spre cer

el mi-a dăruit o copilă

o copilă ce plânge

o fărâma de stea

și dorința mi se desparte de zi

și eu o adun pe o foaie de hârtie

și mă duc să-mi ascund nebunia

într-o stânca de singurătate

(Tahar Ben Jelloun, Quel oiseau ivre…, Les amandiers sont morts de leurs blessures, 1976)
dans la traduction de Relu Cotofana