Singurătatea

singurătatea  o domnă amabilă

m-a sunat într-o zi

și mi-a spus

nu te mai plange

uite eu sunt cu tine mereu

dar nu ai observat

la nastere ți-am fost moașă

în copilărie ne-am jucat împreună

în căsnicie ți-am fost  amantă fidelă

nu te voi parasi nici în ultima zi

nimeni nu e singur pe pământ

eu sunt mereu alături de voi

Fericirea nu are nume

fericirea nu are nume

nu ai cum s-o chemi

vine fără să fie invitată

și pleacă fără să anunțe

se ascunde și se strecoară printre iluzii

uneori se ascunde atât de bine în noi

încât nu ne dăm seama

decât atunci când pleacă

numai atunci îi vedem umbra

iar umbra ei este absența

tristețea și căutarea

fericirea nu are nume

dacă totuși ar avea nevoie de unul

i-aș pune numele tău

Omul fără umbră

nu mai vreau să pășesc într-un  alt an fără tine

diminețile sunt aspre și pâinea fără nume

până și umbra m-a părăsit

a fugit după umbra ta

m-a lăsat înconjurat de lumină

să nu mai știu

să nu mai văd

călătorule

mare ți-e nedumerirea

nu te mai văd

nu te mai aud

te-ai ascuns după clipă

umbra timpului meu cine o va purta ?

nu mai vreau să pășesc  într-un alt an fără tine

poemul fără brațe

acest poem nu are brațe

se strecoară printre gânduri

nu te ascunde după vitralii

mărul s-a copt 

e rumen pe ambele părți

nu mai știi care e jumătatea otrăvită

poemul acesta nu mai are brațe

le-a pierdut pe frontul dintre noi

nu mai vrea să te prindă

să te mângâie dar nici să te lase

poate mâine-i vor crește tentacule în loc de aripi

să nu te mai ascunzi după vitralii

strigătul lui te va urmări

ți se va lipi de timpane

și-mi vei repeta numele

și nu te vei opri

până nu vei mușca

pentru a doua oară din măr

Când mă vei revedea

când mă vei revedea

să știi că nu voi fi eu

m-am evaporat așteptându-te

și m-am amestecat

cu aerul viciat de întrebări

acela

va fi un suflu retoric

un android pragmatic

o cumsecădenie cu gândul dus

când mă vei revedea

să știi că m-ai respirat

Între lumi paralele

când nu îmi ești,

marea  e doar un cumul de ape,

pe tavanul cerului stelele luminează ca niște spoturi,

luna apare ca o lămâie,

vântul sufla aer condiționat,

conversez tipic englezește,

viitorul se topește

într-un prezent monoton.

când îmi apari,

marea capătă culoarea visului,

luna devine taină de lumină,

stelele pulsează de dor,

vântul e mângâierea ta de departe

iar gândurile ni se imbrățișează

într-o sublimă conversație

atemporală.

Vieți paralele

ne trăim singurătățile

în vieți paralele

de parcă am dormi

la umbra iubirii

ne trăim fericirea

din  scurt-circuituri fugare

ca un foc de artificii

pe ceruri reunite

și poate

la capăt de lumină

timpurile noastre

se vor curba într-o îmbrățișare…